Stând de vorbă cu propria persoană? Întrebări și gânduri de om. Oare cine nu a avut astfel de gânduri?
Vreau să fiu cum îmi place, să fac ceea ce îmi place, să am ceea ce îmi place, să trăiesc cum îmi place și toate cu cine îmi place și dacă se poate repede, iar ceilalți să recunoască și să respecte asta, ca să simt starea de împlinire. Cred că este un punct de pornire bun în această analiză: a recunoaște.
Dar când chiar îmi propun să mă gândesc atent și prezent la toate “zăpăcelile” acestea de mai sus, habar nu am cum să răspund clar. Ca să nu mai spun că a fost o vreme în care nici nu mă gândeam la lucruri de genul ăsta, pentru că aveam o situație de viață dificilă în care mi se părea ciudat să mă gândesc la așa ceva, în copleșirea de dificultăți de la acele momente.
Dar am ajuns să pun aceste întrebări. Și cam cum se întâmplă acum? Păi să vedem.
În continuare sistematizez planuri personale și profesionale, acțiuni, proiecte, obiective, sarcini, lucruri de făcut, probleme din trecut de rezolvat, relații, roluri, domenii de activitate, surse de câștig și situații cu banii lipsă sau în plus, mod de a petrece timpul și o altă grămadă de lucruri care se transpun în liste și programe interminabile în tot felul de aplicații deștepte sau simple hârtii. Ca să nu mai spun de cele existente de multe ori în propria mea minte, care încep să vâjâie groaznic.
Undeva în acest proces ceva lipsește. Și dacă stau bine să mă gândesc, îmi vine un gând deștept. Acela că felul în care este viața mea acum nu este nici pe departe atât de rău ca a altora. Parcă simt un fel de “Acum ți-ai găsit” că stau să mă gândesc la ce se întâmplă cu viața mea când sunt atâtea de făcut și nu e nici pe departe nasol felul în care trăiesc. Iar când apar în peisaj și gânduri despre cei din jurul meu, mă lovește o stare mare de responsabilitate și de a mă gândi și la ei. Și mă întorc să fac toate cele care îmi definesc viața acum.
Si totuși, ceva lipsește. Ceva din mine îmi spune că este undeva ceva, habar nu am ce, care m-ar putea ajuta să fiu în tihnă, să trăiesc fain și viața mea să fie chiar cum vreau. Dar cum vreau?
Reiau ciclul, revin din nou la structurări, planuri, obiective, acțiuni de făcut, toate ca să definesc cum vreau să fie viața mea și ajung în același punct, al listelor și al lipsei de timp alocat pentru clarificare. Totul pare atât de în ceață. Și desigur, momentul de reflecție se pierde în mulțimea de lucruri de făcut, în programul deja stabilit, și tot așa de o grămadă de ori. Intru din nou în treburile cotidiene care vin fără să se oprească la ceea ce fac de obicei cu mine sau cu ceilalți. Și trăiesc intens acea senzație că viața mi se întâmplă. Dar parcă nu exact cum vreau eu. Pentru că, se pare, nu am habar clar cum și ce vreau.
Deși îmi spun că am în mine tot ce e necesar ca să reușesc și îi mai și sfătuiesc pe ceilalți ce să facă cu viața lor, nemulțumirea, sau să îi spun starea că ceva îmi lipsește, e tot acolo. Dacă cineva mă întreabă cum sunt, le spun că sunt bine, chiar crezând de multe ori asta. Dar nu simt deplinătate. Simt că e loc de ceva în plus. Pentru că nu pot să definesc clar cum e treaba cu viața asta. Cum vreau să fie viața mea, cum să fac să generez eu ce am în ea. Pentru că nu am timp să o fac și pentru că habar nu am cum. Se așterne o ceață peste ceea ce trăiesc.
Citesc o mulțime de articole și cărți care îmi spun cum să fiu performant sau bine, mă duc la workshopuri și evenimente despre asta, despre eficiență și leadership, despre performanță și succes. Și mama lui proces verbal, tot e ceață. Mai am câte un moment de extaz, de revelație, după câte o experiență din asta de creștere, de parcă am descoperit America și nu ține mai mult de câteva zile. Și ca să fie meniul complet, în dorința asta de a trăi fain, de a face totul fain, pe lângă toate listele de mai sus, mă mai trezesc și cu lista de cursuri, articole și evenimente pe care le gestionez pe lângă celelalte liste.
Și uite așa, viața mea e cu gânduri, liste, și o idee de ceata.
E bine, dar vreau sa merg mai departe. Cum?
