Una din principalele dorințe ale clienților în coachingul de relații este aflarea unui răspuns la întrebarea: E suficient să iubești pentru a menține relația? Și atunci când nu prea mai e iubire, mai poate fi vorba cu adevărat de o relație?
Întrebările acestea sunt un soi de junghi relațional și unul din cazurile în care din păcate un Google search e posibil să fie mult prea puțin edificator, pentru că rezultatele de la ,,what is love” ne vor conduce întâi de toate la piesa omonimă a lui Haddaway.
Însă e un start la fel de bun ca oricare altul: head away. Și tocmai pentru că în viață auzim de mii de ori că ,,iubirea trece”, ,,s-a pierdut”, ,,nu mai e”, și mereu parcă o luăm de bună, vă propun să vedem în amănunt: Cum vine, de fapt, asta?
Intimitatea, angajamentul, afecțiunea și iubirea sunt în directă relație cu starea de bine, satisfacția cu viața și fericirea indivizilor
Tipuri de iubire: de la teorie la practică
Având ca punct de plecare cercetările în domeniu, iată ce știm despre iubire:
vechii greci descriau 7 tipuri de iubire, și anume:
– storge = afecțiunea naturală
– philia = prietenia
– eros = iubirea pasională, iubirea romantică
– agape = iubirea necondiționată, divină
– ludus = flirtul, iubirea ca joacă
– pragma = iubirea ca angajament (în cupluri, căsătorii)
– philautia = iubirea de sine
O meta-analiză incluzând 19.387 subiecți (Graham, 2010) confirmă că iubirea corelează pozitiv cu satisfacția privind relația și cu durata relației, spre deosebire de obsesie (corelație negativă). Împreună cu intimitatea, angajamentul și afecțiunea, iubirea este una din componentele esențiale pentru o relație satisfăcătoare și de durată, ele fiind în directă relație cu starea de bine, iar satisfacția cu viața și cu fericirea indivizilor.
Fie că iubim, fie că suntem iubiți toate aceste detalii par cumva foarte firești; și totuși, cu greu putem decela ce se-ntâmplă, și pentru care motive, atunci când ,,scade iubirea” sau ,,se pierde”, la fel cum ne mirăm, nu de puține ori, întrebându-ne cum se face oare că iubirile par să fie atât de diferite când e vorba de cuplurile/relațiile din jurul nostru.
În încercarea de a răspunde miliardelor de întrebări legate de iubire, o multitudine de studii s-au orientat asupra stilurilor de iubire, continuând cele revelate de vechii greci. Astfel, Lee (1973; citat de Marzec, 2017) descrie 6 stiluri de iubire: 3 primare și 3 secundare.
Cele primare includ stilurile eros, ludus, storge. Cele secundare derivă din combinația a câte 2 de mai sus, astfel:
– mania = iubirea adictivă, obsesivă ca rezultantă a asocierii eros – ludus
– pragma = iubirea practică, ,,rațională” ca rezultantă a asocierii storge – ludus
– agape = iubirea altruistă, ne-egoistă ca rezultantă eros – storge
Într-o analiză a 1943 de articole cu metodologie clară, serioasă, privind analiza stilului de iubire asupra calității și a duratei relației, Raffagnino și Puddu (2018) subliniază că
eros este corelat cu intensitatea crescută a sentimentelor de iubire, precum și cu strategiile eficiente de rezoluție a conflictelor și cu starea subiectivă de bine.
În termeni de coaching de relații, trăirea iubirii în eros pleacă de la a evalua ceea ce am și ce pot face cu ceea ce am: e prezentă iubirea? Perfect, pentru că atunci de aici plec, și nu de la o negație de tipul: nu e suficientă (deși există).
Negația minimizează considerabil însăși importanta/bucuria faptului că iubirea ESTE, și poate conduce la gânduri și comportamente corespondente convingerii că iubirea e insuficientă. O ia pe arătură, cum s-ar spune, cu un ochi doar la jumătatea goală a paharului.
Cei cu acest stil de iubire par să aibă un buton magic de alarmă: ei iau decizii fundamentate pe faptul că iubirea EXISTĂ, atât la bine, cât și la greu. Aceste detalii se confirmă și pentru cei cu stil de iubire agape, aceștia facilitând suportul celuilalt în situații de stres și raportând lipsa tendinței de a dezvolta reacții disfuncționale la infidelitate.Unii autori (Vedes et al., 2016 ) apreciază stilul ca fiind mai prezent în cazul femeilor, alții (Kimberly et al., 2013 ) în cazul bărbaților.
La rândul lui, stilul storge este corelat cu calitatea vieții maritale, iar pragma cu relațiile stabile, cu satisfacția în relații și cu starea de bine.
Ludus în schimb, (Ortalda et al., 2010) este privit ca invers proporțional cu intensitatea sentimentelor de iubire și afectează toate fazele unei relații, cei care prezintă acest stil aspirând spre lipsa de angajament încă din faza de temelie a relației și fiind caracterizați de lipsă de încredere.
Mania de asemenea corelează puternic cu comportamente negative, cu dragostea patologică, cu nevoia de reasigurări permanente de iubire, precum și cu lipsa încrederii de sine. Stimularea relației are loc mai degrabă prin comportamente negative, iar în situații conflictuale indivizii fac apel la strategii distructive.
Cât despre ultimul stil (ultimul, însă nici pe departe cel de pe urmă), philautia, acesta era identificat de greci sub două forme:
- forma negativă, orientată spre plăcere, faimă, stare de bine dincolo de nevoi (reprezentantul cel mai cunoscut fiind Narcis, care s-a îndrăgostit de propria reflexie)
- forma pozitivă, ce integrează iubirea de sine oglindită în ceilalți. Existența ei confirmă legătura strânsă dintre respectul față de ceilalți și respectul de sine, sau dintre iubirea față de cei din jur și iubirea de sine (nu îi putem iubi plenar pe ceilalți dacă nu ne iubim pe noi înșine).
Este, dacă vreți, distincția propusă de Rousseau între amour-propre (sursă de nemulțumiri perpetue, de vicii) și amour de soi (forma naturală de iubire de sine).
Cel mai mare paradox uman: oamenii își doresc mai presus de orice să fie iubiți
Analiza iubirii în coachingul de relații:
În coachingul de relații, toate aceste date privind iubirea sunt extrem de utile în:
– excursia regăsirii sau/și revitalizării iubirii,
– sprijinul clienților în a decela similitudinile din traseul/traseele relațiilor sau pe cele din relațiile încheiate,
– drumul clienților spre auto-cunoaștere, acceptare, auto-dezvoltare
– îmbunătățirea și armonizarea relațiilor cu cei din jur
– trăirea unor relații împlinite
Primul pas – pentru oricare dintre noi – stă în a accepta și a zâmbi cu gândul la, poate, cel mai mare paradox uman: oamenii își doresc mai presus de orice să fie iubiți, însă o iau uneori/deseori la fugă în mare viteză atunci când aud de iubirea de sine sau iubirea de celălalt (cu viteză, nu-i așa?, parcă ceva mai redusă la cea din urmă). Acesta poate fi cel mai bun moment pentru a răspunde la: dacă imi doresc să fiu iubit, pentru care motiv totuși mă supără, mai mult sau mai puțin, să aud/vorbesc/citesc despre iubirea de celălalt sau iubirea de sine?
Potențiale explicații sunt date de faptul că:
– familia/societatea continuă să încurajeze prea mult partea de competitivitate, putere (greșit înteleasă, în continuare), succes (pe standarde eronate), grandomanie și narcisism ce duc la un stil de iubire tip mania;
– mai mult, autocunoașterea și comportamentele de iubire sunt încă prea puțin încurajate și susținute în sistemul educațional/în cel intra-familial;
– avem convingeri eronate despre iubire: confundăm iubirea de sine cu narcisismul, ceea ce ne îndepărtează de ocaziile de a cunoaște mai multe despre iubire,
– găsim că e ,,greșit” chiar și să vorbim despre iubire: gândiți-vă cum ați reacționa dacă, în cercul vostru de prieteni, cineva ar spune: ,,în sfârșit mă iubesc! E atât de bine, de nu pot să vă spun! Și, culmea, e de mii de ori mai simplu decât aș fi crezut.” (N-ar fi rău să și notați ce vă vine in minte. Dacă ne-ntâlnim la coaching, acesta e un punct bun de start.)
– citim/credem/spunem și, întâi de toate, auzim de zeci/sute de ori că ,,iubirea trece”.
Mai mult: toată lumea (exact: toți cei 7 miliarde de locuitori ai planetei) știe că iubirea trece. Da, chiar așa! Cum să nu treacă, dacă toată lumea (încă o dată: 7 miliarde, da?) știe/trăiește asta și încă de la nuntă (sau de la vârste mici) auzim de la cei mai în vârstă, (de la modelele de viață, de multe ori) simultan cu strângerea prietenească de umeri: ,,nu te stresa, iubirea trece, important e ceea ce rămâne!”
Dacă apucăm să-i întrebăm ce oare rămâne, paradoxal!, aflăm că iubirea ,,trece” într-un soi de neființă, trece undeva, trece spre ceva, sau e pe drum spre altcineva. Se externalizează direct: în cercul de prieteni, în alte relații intime. Iar atunci când dispare/o pierdem, suferința asociată e parcă direct proporțională cu timpul în care (nu) o regăsim. Și vedeți?, tocmai aici urmează zona maximei ciudățenii: uităm de ceea ce ne ajută cel mai mult în momentele grele și foarte grele de acest tip: iubirea de sine.
Când ne plângem că iubirea a trecut, că nu mai există, că am pierdut-o, gândim și ne comportăm ca și cum nu mai e pic de iubire nicăieri în lume, uitând o dată, de două ori, de mult prea multe ori, esențialul: (avem) iubirea de sine. Pentru că, nu-i așa, prea puțin învățăm și suntem învățați în lume cum să ne iubim. Nu ne-nvață nimeni să ne întrebăm, când pierdem iubiri: câtă iubire am pierdut, pe toată-toată-toată, sau mai este? Dar iubirea de sine, o mai avem? Și dacă nu, de când? Și dacă da, în ce fel/până când ne-ar putea fi îndeajuns?
În excursia iubirii cu toții trecem prin văi, însă pe lângă stilul de iubire al partenerului de drum, timpul în care atingem piscurile e direct proporțional cu ce alegem să purtăm în rucsacul iubirii de sine: împlinind-o, ne (re)așezăm GPS-ul pe drumul potrivit și dorit. Ca să putem râde cu bucurie odată ce nu mai auzim constant: ,,întoarceți unde aveți posibilitatea”. Când se va întâmpla una ca asta, vom știi că ne-am întors destul. Așa cum istorisesc chiar și vechii greci.
Bibliografie:
Graham,J.M. (2010). Measuring love in romantic relationship: A meta-analysis. Sage Journal, Dec.2010.
Marzec,M., Lubasik,A. (2017). Love Styles in the Context of Life History Theory.
Raffagnino,R., Puddu,L. (2018). Love styles in couple relationships: A literature review. JSS vol. 6 No. 12, Dec. 2018.
Ortalda,F., Clapetto,S.C. (2010). Amore e benessere soggetivo: Una ricerca esplorativa. Psicologia della Salute, 2, 59-72.
Vedes,A., Hilpert,P., Nussbeck, F.W., Randall,A.K., Bodenmann, G., Lind,W.R. (2016). Love Styles, Coping and Relationship Satisfaction: A Dyadic Approach. Personal Relationships, 23, 84-97.
Kimberly,C., Werner-Wilson,R. (2013). From John Lee to John Gottmann: Recognizing Intra- and Interpersonal Differences to Promote Marital Satisfaction. Journal of Human Sciences and Extension, 1, 32-46.
